"DAR...."

DAR!

"Dar" este un cuvant care toata viata mea nu mi-a adus decat probleme. E un cuvant care provoaca numai necazuri de la mici la mari.

"As vrea sa te ajut, dar..." / "As merge la film, dar.." / "Ti-as da sa copiezi, dar..." si lista continua la nesfarsit.

De ce a fost inventat acest cuvant si cum??

De ce il folosim? Il folosim doar ca sa ne eschivam, doar ca sa renuntam la a avea curajul de a duce ceva pana la capat. Ne e rusine/lene sa pornim ceva si sa si finalizam.

De asemenea, pesimistii il folosesc intr-o constructie: "Dar daca?!"

"Dar", candva, era folosit si cu intelesul de "cadou" , dar timpul a facut ca acest inteles sa se faca pierdut. "Cadoul" a devenit "Atentie", "Spaga", sau pur si simplu o obligatie. Oamenii nu mai stiu sa cumpere cadouri doar pentru a-i face pe sarbatoriti fericiti. Fratilor!! Asta e scopul! Cadoul nu il cumperi cuiva DOAR DACA te invita la ziua de nastere. Ala se numeste TROC!

Revenind la ideea principala, am ajuns cu totii in ziua de azi, sa ne automultumim cu scuze. Niciodata nu e vina noastra, ci a celui de langa. Oamenii nu mai stiu sa isi asume responsabilitatea si intotdeauna vom gasi pe altcineva vinovat atunci cand suntem acuzati. Instinctul deja primeaza, iar persoana noastra isi pierde astfel identitatea.

Sfat: Invatati sa va ridicati si sa spuneti: "Da! E vina mea! Am gresit. Imi pare rau, si promit ca voi remedia raul facut si, in masura in care pot, nu voi mai repeta!".

Traim intr-o lume ingrata, si din punctul meu de vedere, cel mai mare pacat al zilelor noastre este INDIFERENTA. Totul porneste de aici, iar asta ne va duce la autodistrugere. De cate ori vedem ceva nedrept ce facem? Intoarcem capul!! Ar trebui sa ne fie rusine! Ar trebui sa facem ceva sa schimbam situatia actuala! Ne robotizam pe zi ce trece ( a se vedea Wall-E, un film de exceptie!!), si nu ne indreptam decat intr-o singura directie: indiferenta totala si mecanizarea tuturor actiunilor noastre.

E greu! E greu sa incerci sa schimbi ceva si sa te tot lovesti de indiferenta care omoara tot in jurul nostru. Omoara sentimente, trairi, gesturi, omoara iubirea!!

Unde e muzica de altadata?? Ce s-a intamplat cu muzica???

Unde e un Marvin Gaye, Barry White, Al Jarreau??? Un Nat King Cole, Tony Bennett, Luther Vandross, etc.... VOCILE ADEVARATE!! Unde sunt zilele cand ascultai o "The power of love", prin clasa a 9-a, o tineai strans dar totusi timid pe cea pe care o iubeai pe ascuns la piept, cand tremurai stiind ca poate vine momentul cand trebuie sa o saruti, dar te lasai dus de valul emotional al piesei, cand starea in care intrai era suficienta si nu doar sexul era ceea ce aveai in cap.... cand o simpla atingere iti era suficienta pentru a tremura.... cand ea te saruta si te pierdeai timid in versurile piesei... cand versurile insemnau ceva iar muzica crea decorul perfect....

Sunt clipe pierdute, varste ce nu se mai intorc, dar cel mai neplacut, MUZICA de atunci nu se va mai intoarce! Ne robotizam si aici, ne electronizam, ne houserim, ne raveuim, ne alternativizam, si asa mai departe. Nimic nu mai e natural, totul e "Artifical", sentimentele dispar sub perdeaua unui "zgomot" electric iar oamenii nu mai au rabdarea de a asculta versurile, care oricum se indreapta spre 0 - apar din ce in ce mai multe melodii bazate strict pe instrumentatie!

OAU! Acum vad cat am scris si totusi, nu ma pot opri! SI cand ma gandesc ca vroiam sa scriu cu totul altceva! :)))

Ma indrept spre somn, nu inainte de a asculta Bill Medley & Jennifer Warnes - (I've had) The time of my life, piesa mea de suflet!!